Gogulică CFR (1930, r. Cornel Dumitrescu)

Rămas neterminat, Gogulică CFR este un film paradoxal: deși este o comedie mută chapliniană, așadar bazată preponderent pe un stil de actorie expresionist și pe comic de situație, acesta intuiește totodată apariția Marii Crize economice de la finalul anilor 1920, care va avea un efect devastator asupra României (provocând o rată alarmantă a șomajului). În centrul filmului îl avem pe Gogulică – jucat de Ștefan Ionescu, un personaj care va reapărea cu numele de Guguță în Guguță la ștrand, co-regizat de către Dumitrescu cu Marcel Blossoms – un șomer neîndemânatic și zbanghiu care își caută un loc de muncă la Căile Ferate după ce vede un anunț pe un gard.

Asemeni multor comedii mute, Gogulică CFR este construit în jurul unei serii de scheciuri care au în centrul lor un personaj care, pe de o parte, abordează diverse comportamente stranii (precum nelipsitul mers defectuos) dar amuzante, executate într-un stil actoricesc care mizează puternic pe fizicalitate și pe mișcare, prin care încalcă diverse coduri sociale, precum Charlot – de exemplu, să se prefacă în fața unui magazin că își face un sendviș invizibil, sau să facă cercuri în jurul unei femei atrăgătoare, ridicându-și pălăria în mod repetitiv în semn de salut, până când este izgonit de un trecător. Ba chiar există și o aparentă secvență onirică în film, în care Gogulică pare că își imaginează o situație în care face curte unei femei infidele, apoi este fugărit de soțul ei nervos; altă scenă îl vede pe Gogulică în travesti, deschizând ușa unei lăptărese care îl șicanează cu un soi de clopot.

Pe de altă parte, evident, Gogulică este predispus să intre în belele constante și să găsească soluții cel puțin neortodoxe pentru a evada din acestea, a la Harry Lloyd – precum scena în care capturează un urmăritor într-un sac, un clin evident către povestea lui Ivan Turbincă.  O secvență notabilă din film, care este de departe cea mai ludică din punct de vedere vizual, îl înfățișează în timp ce o rupe la fugă în timp ce este urmărit de o gașcă nervoasă de ceferiști, el aruncându-se într-o groapă pentru a se ascunde și urmăritorii sar după el: deși interiorul gropii este ascuns privirii, bătaia și intensitatea acesteia este sugerată prin faptul că hainele acestora zboară (!) din groapă. (Desigur, în bună tradiție burlescă, Gogulică evadează aproape neobservat din mijlocul bătăii.)

Este greu de spus care era viziunea narativă principală a lui Dumitrescu dincolo de a afișa peripețiile șomerului Gogulică (care pare că, dincolo de criză, este șomer pentru că nu pare capabil să țină un loc de muncă), având în vedere că supaviețuiesc doar câteva scene disipate din film. Însă secvențele care supraviețuiesc sugerează o manieră de a face cinema care se alinia cu estetica comediei mute: una în care umorul este eminamente vizual și care este susținut, prin acumularea constantă de situații care stârnesc amuzamentul. Iar cel mai eficace mod de a construi aceste situații este prin ceea ce James Naremore numea „tradiția pantomimului” – un mod de a juca un personaj care se sprijină pe utilizarea corpului drept instrument prin care exprimă un „vocabular de mișcări” prin care se construiește ficțiunea, unul care este însă foarte diferit față de cel al cotidianului tangibil. Este un tip de actorie care, la momentul respectiv, este pe punctul să dispară grație apariției cinemaului sonor – care, după cum știm, se sprijină pe o interpretare care, de cele mai multe ori, înlătură emfaticul și exagerarea specifică cinemaului mut.

Text: Flavia Dima

Minunea de la Maglavit (1935, r. Eftimie Vasilescu)

Fenomenul Maglavit – în care un număr de până la două milioane de români au pornit în pelerinaj în comuna doljeană eponimă, după ce s-a răspândit vestea că unui cioban băștinaș, Petrache Lupu, ar fi avut o viziune divină într-un loc numit „La Buturugi” – reprezintă unul dintre cele mai stranii și contencioase momentele ale anilor treizeci în România. Co-optat rapid de către mișcarea legionară, care ar fi văzut în discursul ultra-ortodox al lui Lupu o confirmare a propriilor lor convingeri religioase, fapt care îl alarmează pe regele Carol al-II-lea și care ordonă ridicarea unei biserici pe locul revelației, fenomenul „minunii” polarizează spațiul intelectual românesc: atrăgând ridiculizare din partea lui Nicolae Iorga, pe de o parte, și laudele superlative ale ziaristului/ideologului de extremă dreaptă Nichifor Crainic.

Minunea de la Maglavit suprinde fenomenul la momentul său de apogeu: în care mase gigantice de oameni se adună în poiana unde ar fi avut loc revelațiile lui Lupu (numit Petre în film)- unde acesta a ridicat o troiță – și asistând la discursurile emfatice și categorice ale acestuia, alături de preotul local, Nicolae Boban, și ziaristul Gheorghe Lungulescu. Surprins inițial în cadrul domestic, stând la masă cu nevasta (element ce subliniază caracterul de om de rând al lui Lupu), documentarul urmărește coregrafia maselor venite în pelerinaj: vedem zeci de oameni sărutând troițe și icoane, făcându-și ritmic cruci, femei bolnave îngenuncheate, copii și bătrâni deopotrivă – dintre aceștia ridicându-se în final Lupu, care le ordonă (cu „puterea [sa] dumnezeiască”, după cum stă scris într-unul dintre intertitluri) să trăiască o viață de habotnicie, structurată în jurul bisericii pe de o parte și a ritualurilor de muncă pe de alta.

Revenind în mod obsesiv atât la o serie de cadre cu Hristos răstignit și la imaginea maselor („norodul [care caută] mântuire”) care își fac cruce în timp ce ascultă un discurs punctat de un limbaj corporal frenetic (fiind un film mut, singurele citate supraviețuiesc în intertitluri), Minunea de la Maglavit apare drept un film de propagandă religioasă – iar în ciuda faptului că fenomenul își pierde amploarea odată cu deflagrația celui de-al Doilea Război Mondial, acesta intuiește sinistru spre climatul social al anilor treizeci și spre traiectoria ulterioară a României, pe durata acestuia. Nu întâmplător, Mareșalul Antonescu îl va aduce pe Petrache Lupu pe frontul rusesc pentru a binecuvânta prin rugăciune eforturile armatei, iar odată cu instaurarea regimului comunist, autoritățile vor suprima rămășițele fenomenului și îl vor închide temporar pe Lupu, care își încetează viața publică după acest episod.

Text: Flavia Dima