Lache în harem (1928, r. Marcel Blossoms)

Secolul care a trecut peste Lache în harem de la momentul realizării acestuia a adus niște schimbări radicale, și asta nu doar grație introducerii cinemaului sonor – ci și prin schimbarea reprezentării și opticii asupra femeilor și a culturilor asiatice. Acestea fiind spuse, un film care începe cu un close-up pe fesele unor femei care dansează, deși este cumva foarte amuzant, nu prea îmbătrânește bine din aceste motive. Pe de altă parte, finalul filmului prezintă o răsturnare de situație în care femeile iau frâiele în mâinile lor, de-a lungul ambelor planuri narative ale filmului.

Primul film de ficțiune al jurnalistului și criticului de cinema Marcel Blossoms (născut Marcel Blumen), “Lache în harem”, este și singurul care supraviețuiește – „Goguță la ștrand” (1929) este considerat pierdut, iar „Dâmbovița apă dulce” (1926) a fost interzis înainte de orice proiecție publică a acestuia. Personajul lui Lache (jucat de Vasile D. Ionescu), protagonistul voyeuristo-visător al scurtmetrajului, este o continuare a celuia din „Ginere fără voie” al lui Jean Vulpescu. Ionescu este la rândul lui un personaj interesant – Cinemagia îl consemnează drept un bărbat „de profesie cofetar, fascinat de cinematograf”.

Acțiunea începe cu un grup de femei care dansează și sunt angajate în diverse activități frivole (învârtind parasol-uri, chicotind, etc.) pe malul lacului Floreasca, care sunt spionate de voyeurul Lache. Observat și gonit de femei, care aruncă cu pietre după el, Lache cade într-o mică râpă și se lovește la cap. El descoperă apoi un prosop de plajă abandonat, prilej cu care prăduiește merindele găsite și răsfoiește un exemplar al revistei Cinema, în care apare posterul unui film numit „Lupta pentru sexe” (să fie acesta un ur-moment meta-cinematografic al cinemaului românesc?). De aici începe episodul central al filmului – Lache adoarme și este vizitat de un Pașă turc, care îl invită în haremul său, către care sunt purtați pe letică de un alai de sclavi. Ajunși în harem, Pașa și Lache, „demn urmaș al lui Țipipirig Vodă” urmăresc dansul din buric al cadânelor, însă relația lor se acrește în momentul în care Lache confesează unei concubine că „ești dulce ca o ciucalată ZEIȚA ȚARII! (sic)”.

Deși mizează din plin pe obiectificarea sexuală a femeilor, ale căror corpuri sunt încadrate prin tăierea capului și axându-se pe sâni, picioare sau alte zone erogene (cu excepția personajului lui Lili, care este singurul care se remarcă prin caracter și nu prin trup) și pe orientalism, Lache în harem are totuși un soi de naivitate fermecătoare specifică filmelor cu tentă erotică a anilor `20 – fapt datorat în mare parte și narațiunii sale comedice simpliste cât și a unor momente de ingeniozitate tehnică și tematică. (Dar și a unor momente care au un posibil umor inadvertent, precum scena relativ îndelungată în care Lache mănâncă tacticos un salam care are un aspect destul de… falic, remarcând: „Trăiască industria națională a salamului!”.)

Chiar și considerând umorul uneori barbar al scenariului – în final, filmul pare a fi opera unor cinefili înrăiți dornici să facă la rândul lor cinema – Blossoms are câteva momente în care apelează la mijloace cinematografice inedite, dincolo de premisele jucăușe ale scenariului. Când Lache se lovește la cap înainte de reverie, durerea și confuzia sa sunt sugerate printr-o succesiune de cadre în plan-contraplan în care avem acces la subiectivitatea sa într-o manieră impresionistă (imagini tulburi, care se focalizează și defocalizează). Iar în momentul dansului, în care Ionescu pune în conflict atmosfera străveche a haremului („unicul care a scăpat de revoluția lui Mustafa Kemal”!) prin introducerea tehnologiei pe atunci încă foarte modernă a radioului, Blossoms anticipează un soi de proto-televizor suprarealist: în funcție de canalul ascultat își face apariția o imagine a interpreților, suprapusă peste difuzor, culminând cu un cowboy ale cărui gloanțe străpung spațiul și timpul și încep să lovească în Lache și în Pașă.

Cu toate cusururile sale, Lache în harem rămâne un film fermecător și, cu siguranță, un artefact extrem de interesant al cinemaului românesc timpuriu.

Text: Flavia Dima