Orașul nu doarme niciodată (1949, r. Jean Mihail)

În ciuda a ceea ce ar putea indica o primă lectură a titlului, Orașul nu doarme niciodată nu este un film despre viața de noapte efervescentă și bahică a Bucureștilor, ci din contra, este un oraș în care producția și munca sunt neîncetate. Apărut în plină epocă stalinistă, scurtmetrajul lui Jean Mihail – autorul uneia dintre cele mai importante capodopere timpurii ale cinemaului românesc, Manasse (1925) – este totodată o odă propagandistă adusă muncitorimii (afișând, pe locuri, sloganuri care nu vor îmbătrâni deloc bine, precum „O Singură Țintă: Depășirea Planuluii de Stat pe 1949”) și o „simfonie a orașului”, construită după modelul unor titluri precum Berlin – Simphonie einer Grosstadt (1927) sau Manhatta (1921), cu diferența notabilă a faptului că acțiunea este plasată noaptea, cu scopul de a sublinia eforturile neobosite ale clasei muncitoare.

Mihail (născut Mihailovici) avea în momentul realizării filmului o bogată experiență în carieră: filmase producții străine, fusese prezent cu filmul Rapsodia rustică (1946) în competiția de scurtmetraj a primei ediții a festivalului de la Cannes (alături de nume precum Jean Renoir, Karel Zeman și Eli Lotar) și, de altfel, nu se afla la prima încercare de acest tip – dovadă stând Viața unui oraș – viața începe mâine din 1929. În ultimii ani ai carierei, acesta se dedică cu predilecție filmului documentar – gen în care putem încadra, grosso modo, și Orașul nu doarme niciodată, încât anumite dintre scenele sale sunt în mod evident dramatizate (precum coregrafia masei de muncitori ai uzinei 23 August) sau de-a dreptul regizate (precum scena venirii părinților acasă, unde îi așteaptă copiii studioși). Bref, Mihail panoramează viața muncitorilor care-și desfășoară activitatea nopțile, acordând spațiu amplu mașinăriilor pe care aceștia le operează, de la centralistele din Palatul Telefoanelor și ziariștii/tehnoredactorii de la ziarele Scânteia și Contemporanul, la constructorii care repară drumurile și muncitori în uzine. Pe marginile acestui portret, Mihail își oprește atenția și asupra activităților de loisir din centru: de la cinematografele de pe bulevardul Magheru (unde rulează un film despre cel de-al doilea Război Mondial) până la Opera de Stat, unde un spectacol de dans liber-adaptat după Harap Alb se încheie cu dărâmarea tronului Împăratului Verde sub privirea încuviințătoare a publicului, iar sclavii împărăției (desigur, inexistenți în varianta originală a basmului) își smulg cătușele și le aruncă pe jos. Filmul se termină cu o naștere la maternitate, imaginea pruncului nou-născut fiind juxtapusă prin montaj cu cea a unui copac înflorit – sugerând nașterea unei noi societăți și a omului nou.  În portretul utopist al lui Mihail se punctează (uneori inadvertent) și aspecte legate de gen – sunt vizibile meseriile în care femeile domină versus cele în care lipsesc cu desăvârșire, iar în scena domestică, fata se străduiește vizibil să învețe în timp ce băiețelul mai mic decât ea se joacă cu o mașinările.

Euforia postbelicului se simte în continuare în Orașul nu doarme niciodată, iar ambiția sa de a trasa cât de multe categorii profesionale (inclusiv pe cea proprie, într-un moment de mise en abyme) și de a le interconecta într-un timp atât de scurt este remarcabilă – însă e greu să îl desparți de informațiile din afara ecranului despre contextul istoric sumbru în care a fost realizat, cât și cel care i-a urmat.

* film digitizat în cadrul proiectului “Scurtă istorie a scurtmetrajului românesc”     

Text: Flavia Dima