Filmările medicale ale doctorului Gheorghe Marinescu (1898 – 1901)

La finalul anului 1897 conducerea ziarului LʼIndépendence Roumaine punea în vânzare aparatul cinematografic, împreună cu șase „vederi” românești și șase străine. Acesta a fost cumpărat de neurologul Gheorghe Marinescu, care, ajutat de operatorul Constantin Popescu, cel ce s-a ocupat de filmările propriu-zise, și de medicii Constantin Ion Parhon și Moise Goldstein, a documentat mersul pacienților cu tulburări locomotorii. Majoritatea cazurilor erau constituite de pacienți cu hemiplegie, boală manifestată prin pareză de diferite grade care afectează și deplasarea. Scopul echipei de doctori de la spitalul Pantelimon din București era acela de a înregistra mersul pacienților în diferite stadii ale bolii, înainte și după începerea tratamentului, pentru a putea consemna rezultatele tratamentelor clinice. Pentru a evidenția mișcarea pacienților, îndrumați să parcurgă cadrul cinematografic dintr-o parte în alta, echipa de medici a instalat un panou negru în curtea spitalului, ca fundal pentru filmări. Tot pentru o mai bună reliefare a mersului pacienților – bărbați și femei deopotrivă –, ei au fost adesea filmați deplasându-se dezbrăcați prin fața aparatului de filmat. Imaginile acestor pacienți filmați la finalul secolului al XIX-lea, șchiopătând goi pe fundalul negru, au ceva tulburător. La vremea realizării lor, ele nu au fost destinate unui  public larg, ci unuia de specialitate în domeniul neurologic. Și din aceste motive am ales ca în selecția noastră să prezentăm filmările cu o pacientă îmbrăcată. Femeia, care conform diagnosticului din epocă suferea de „hemiplegie isterică”, a fost filmată de două ori: în faza de debut a bolii și apoi după tratament, în cea de-a doua filmare observându-se o îmbunătățire evidentă în mișcările sale.  

Filmările succesive nu au fost montate în filme propriu-zise. Practica montajului nu era folosită la acea vreme nici în filmele realizate pentru a fi prezentate public. De pildă, chiar dacă Paul Menu a realizat trei „vederi” ale defilării din 10 mai, schimbând de fiecare dată locul în care era poziționată camera de filmat, și implicit perspectiva asupra evenimentului, nici acestea nu erau gândite ca un tot. Într-un program cinematografic puteau fi incluse toate trei „vederile”, ori doar una sau două dintre ele, alături de alte „vederi”.

 Mai există, însă un motiv pentru care filmările realizate sub îndrumarea doctorului Marinescu nu au fost montate nici mai târziu de către realizatori, ci păstrate individual, ca benzi de peliculă de sine stătătoare. Pentru a putea arăta cu precizie mișcarea în diferitele stadii ale bolii, medicii nu proiectau filmările, ci extrăgeau serii de fotograme care să prezinte succesiunea mișcărilor în timpul mersului. Ba chiar cel mai adesea după fotograme erau realizate schițe (de către pictorul de origine franceză Jean Neylies), care prezentau și mai clar mișcările corpurilor pacienților în timpul deplasării. Seriile de schițe sau de fotograme erau folosite și pentru a ilustra articolele publicate de Marinescu în revistele de specialitate. Astăzi filmările reprezentându-i pe diferiții pacienți sunt cunoscute sub denumirea fiecărui studiu desfășurat. 

Realizate, așadar, cu scopul de a descompune mișcarea și nu de a o prezenta în continuumul său, abordarea medicilor români se apropia de experimentele realizate de fotograful anglo-saxon Eadweard Muybridge în 1878 și acelea ale omului de știință francez Étienne-Jules Marey, din 1882. Aceștia au realizat studii de mișcare, analizând cu ajutorul seriilor de fotografii realizate la mai puțin de o secundă distanță mersul calului la galop, zborul păsărilor, mișcarea umană în timpul diferitelor activități etc. Procedeul dezvoltat de cei doi în mod separat s-a numit cronofotografie și a impulsionat cercetările în direcția descoperirii unui procedeu de înregistrare continuă a mișcării. Cinematograful a ușurat cu mult procesul de analiză a mișcărilor. În acest fel, colectivul de medici români nu mai era nevoit să realizeze câteva zeci de fotografii într-un interval de timp foarte scurt, ci filma mișcarea, selectând apoi fotogramele cele mai sugestive. Înainte ca noua tehnologie să fie disponibilă, Gheorghe Marinescu folosise chiar cronofotografia, fiind la curent cu cercetările lui Étienne-Jules Marey, datorită legăturilor strânse pe care le avea cu comunitatea științifică internațională. 

Mai ales în România, dar nu numai, s-a spus că filmările doctorului Marinescu ar constitui primele documentare științifice din lume. Se cunoaște, totuși, faptul că în același timp cu Gheorghe Marinescu, în Franța, un alt cercetător, chirurgul Eugène Doyen, filma operațiile pe care le efectua pentru a le putea arăta studenților săi și a le comenta în timp real. Mai este important de semnalat că abordarea științifică a doctorului român venea în siajul unor cercetări intense întreprinse în a doua parte a secolului al XIX-lea. Și chiar dacă filmele românești nu au fost primele filme științifice din lume, ci printre primele, ele sunt la fel de valoroase. Iar pentru un cinefil poate fi emoționant gândul că încă de dinainte de formarea „limbajului cinematografic” (adică al stilului dominant adoptat de narațiunea filmică), cinematograful a constituit un instrument de investigație științifică, deschizând o direcție cu bătaie lungă, ce avea să contribuie la îmbogățirea cunoașterii umane.       

Și filmările medicale ale echipei coordonate de doctorul Marinescu au fost crezute pierdute pentru mult timp, fiind redescoperite în 1973, într-un dulap din spitalul Colentina, acolo unde fusese mutată clinica neurologică de la Pantelimon în anii 1920. Descoperirea a fost făcută de o echipă a televiziunii care realiza un reportaj despre activitatea doctorului Marinescu. La Arhiva Națională de Filme sunt păstrate câteva dintre filmările înregistrate între anii 1898 și 1901, în două montaje realizate după redescoperirea lor. Aceste montaje mai cuprind și filmări de alt tip, care nu au fost realizate de colectivul de medici: o paradă militară, o demonstrație de infanterie și o filmare a unor localnici africani străbătând un peisaj arid. Cel mai probabil acestea fac parte din zestrea cu care fusese cumpărat aparatul de filmat (cele douăsprezece „vederi”, dintre care jumătate românești, jumătate străine).      

Text: Gabriela Filippi