Plimbarea lui Esop (1967, r. Geta Brătescu)

Artificiul ce stă la baza primei animații a legendarei artiste plastice Geta Brătescu (care va mai fi urmată doar de una singură – Altă scufiță roșie, în 1968) este unul ingenios: anume, transformă autorul de fabule și experiența acestuia într-o fabulă, în sine. De altfel, artista ilustrează în același an o ediție a Esopiei, căruia îi urmează în 1969  tapiseria Esop dezlănțuit, prezentată la Bienala Internațională de Tapiserie de la Lausanne; este lesne de dedus de aici că artista formează o legătură cu imaginarul esopic, care devine una dintre cele mai importante preocupări în cariera sa, care se întinde până la finalul vieții sale: expoziția solo pe care o are în 2018 la Los Angeles se numește „The leaps of Aesop” („Salturile lui Esop”). Deși lucrează un timp relativ scurt la studioul Animafilm și apoi, în ceea ce privește filmografia, se reorientează înspre teritoriul video art (unde lucrează cu părintele artei video românești, Ion Grigorescu), animația Getei Brătescu continuă deopotrivă tradițiile începute de Gopo –povestiri cu caracter universal, fără dialog și preponderent metaforice, ce au drept punct de pornire marile teme ale imaginarului cultural – și deschide totodată drumurile pentru animația de artă românească, în contextul perioadei de liberalizare culturală a finalului anilor 1960.

După cum spuneam mai devreme, elementul inovator din Plimbarea lui Esop este faptul că figura fabulistului este transformată ea însăși în personaj de fabulă (un gest de auto-reflexivitate pe care și autorul l-a întreprins în câteva din textele sale), de-a lungul a mai multor tablouri care, puse cap la cap, reprezintă o călătorie inițiatică (care include până și un episod care poate fi interpretat drept o coborâre în infern și o luptă cu moartea) care culminează, la propriu, cu iluminarea. Revelația este reprezentată prin apariția la finalul filmului a unui soare antropomorfizat, care, date fiind mijloacele filmului și tema acestuia, poate fi interpretat drept o instanță a zeului Apollo, deopotrivă zeul luminii și protectorul artelor și al poeziei – semnificând așadar atât faptul că Esop dobândește capacitatea creației artistice, dar și ascensiunea sa spirituală înspre apolonic, înspre o stare contemplativă lucidă și echilibrată care îi va permite să codifice experiența umană prin intermediul fabulelor sale. De altfel, în această scenă stă cifrat un final circular: care contrastează cu prima scenă a filmului, o reproducere după Vulpea și Corbul – în care Esop este cel care prinde bucata de brânză pe care se luptă cele două animale.

Până să ajungă în punctul revelației, figura lui Esop traversează o serie de întâlniri în care i se relevă din ce în ce mai puternic natura duplicitară și uneori chiar violentă a oamenilor – întâlniri care, de regulă, încep pe un ton bonom și  sfârșesc prin păcălirea sau dezamăgirea personajului principal, cum adesea se întâmplă și în fabulele acestuia. De la o fată care îi sparge mingea și un muncitor care îi aruncă în spate lespezile pe care le cară, la un episod în care stârnește furia agorei, a soldaților și culminând cu trădarea unui astronom care îl aruncă într-o râpă pentru a se salva, Esop transpare drept un suflet blând care cade mereu pradă egoismului, aroganței și furiei celor din jur. Este însă faptul pe care Esop îl folosește spre prorpiul avantaj: atunci când moartea vine să îl culeagă din râpăel apelează la păcălire pentru a se salva. Brătescu reprezintă personajele folosind un stil simplu, geometric, în care obiectele își schimbă cu ușurință statutul, iar tablourile au adesea un fundal simplu și monocolor; un stil plastic nesofisticat care nu atrage prea mult atenția asupra sa, ci care pune centrul de greutate asupra narațiunii – o alegere cât se poate de justă, dată fiind miza filmului. La urma urmei, mesajul fundamental din Plimbarea lui Esop poate fi văzut drept subversiv în contextul apariției sale – anume, respingerea conflictelor lumești, adesea pornite de la obiecte materiale, cu scopul de a ascede într-un plan spiritual superior, care privește conflictele cotidianului cu claritate și seninătate.

Text: Flavia Dima