Dacă-aș fi cowboy! (1972, r. Ion Moscu, Kiamil-Kiamil, Maria Marin și Ștefan Staincu)

Produs de studiourile de film documentar Sahia, ludicul reportaj Dac-aș fi cow-boy! se îndepărtează vădit de majoritatea producțiilor Sahia nu doar prin faptul că apelează la un subiect mai puțin intuitiv decât cele la care apela de regulă – anume, cinefilia și consumul cinematografic în mediul rural – dar și prin trăsăturile sale formale inedite, meta-cinematografice. Apelând extensiv la tehnica found footage, filmul splicuiește fragmente din filme western din perioada de aur a genului cu instantanee din Mărițeia Mică, un minuscul sat bucovinean.

Filmul este precipitat de o scrisoare trimisă către totemica revistă “Cinema” de către un anume Nicolai Cureliuc, un tânăr din sat care se declară răspicat drept cinefil și care scrie că găsește în cinema un mijloc de a evada din singurătatea de care se simte cuprins. Operatorii descend asupra satului și, negăsindu-l pe Cureliuc, care tocmai ar fi plecat în armată, încep să intervieveze oamenii din comunitate despre misteriosul tânăr cinefil („un băiat drăguț, așa, șaten cu ochi albaștri, tip Alain Delon”) în timp ce surprind cadre din jurul comunei – care este în continuare străbătută de căruțe și este neasfaltată, mulți săteni fiind în continuare îmbrăcați în port popular. Deși tinerii din comună pun singurătatea lui pe seama lipsei unei iubite, tinerii spun că Nicolai sigur ar fi dorit să își trăiască viața în timpul erei western – lucru care este folosit în economia filmului pentru a adresa o întrebare retorică întregului public: „V-ar place să trăiți în epoca westernului și în mediul pe care îl zugrăvesc filmele?” (Nu întâmplător, acest moment este juxtapus cu câteva cadre dintr-un film western care sunt violente, pe un ton vădit moralist – aceasta fiind însă singurul moment de acest tip din scurtmetraj.)

Filmul își răspunde singur întrebării din acest punct încolo, găsind similarități între viața de la sat în România anului 1971 cu epoca western-ului, pe care le compară folosindu-se de un montaj warburgian. Avem un copil care și-a confecționat o pălărie de cowboy pus alături de John Wayne, un bărbat care se urcă pe motoretă alăturat cu un cowboy care se suie pe cal, existând inclusiv un moment în care o conversație telefonică între un CAP-ist și un șerif este construită prin montaj. Această tehnică culminează odată cu revenirea lui Cureliuc în Măreția Mică, întâlnirea sa cu echipa de filmare fiind montată în paralel cu o înfruntare între pistolari. Filmul se încheie cu o speranță (care, retrospectiv, rămâne însă neîmplinită până în ziua de astăzi): că peste 100 de ani se vor face filme la fel de frumoase și despre epoca în care ei trăiau.

Desigur, fiind o producție Sahia, filmul este construit pe niște puternice percepte ideologice – începând cu anti-elitismul (Cureliuc deplânge faptul că în paginile revistei cinema, western-urile dar și filmele polițiste sau cele de aventură „cu Angelica” – referindu-se la seria lui Bernard Borderie – sunt desființate de către critici, „cei care au posibilitatea de a face nazuri”) și culminând cu progresul științific și social, CAP-urile fiind asemuite în discursul filmului cu goana după aur din vest. Însă discursul formal la care apelează Dac-aș fi cow-boy! este unul complet aparte: nu doar că relevează o foarte bună înțelegere a tropilor și ipostazelor arhietipale ale western-ului (scurtmetrajul are inclusiv propria sa temă muzicală!) prin felul în care introduce fragmente de film, ci și efectele acestora asupra imaginarului cultural colectiv și a aspirațiilor pe care acesta le inspiră. Poate că tocmai tonul ideologizant este și cel care face filmul să pară naiv în fața unui ochi contemporan: anumite elemente sunt anacronice chiar și cu momentul filmării în sine (vedem cum cinematograful sătesc rulează un western vintage cu Tom Mix și calul Tony, primul „wonder horse” din istoria cinemaului, film care în momentul respectiv probabil că avea deja în jur de 40 de ani) și câteva dintre comparațiile ideologice pe care le face aproape par să fie făcute doar de dragul de a face acest film posibil, însă cu siguranță, aceasta este o naivitate absolut șarmantă.

Text: Flavia Dima