O noapte în Tokoriki (2016, r. Roxana Stroe)

Într-un anumit sens, O Noapte în Tokoriki cristalizează tendințele majore ale scurtmetrajului românesc post-Val, anunțând atât o direcție care se îndepărtează vădit de realismul care a dominat cinemaul românesc în primele decenii ale mileniului, cât și filmele cu tematică LGBTQ+ care se vor lansa în cea de-a doua parte a deceniului. Este totodată una dintre primele încercări de a exhuma o imagine a tranziției românești la o oarecare distanță față de acestea – toate astea, într-un registru ludic și comedic. Premiat în cadrul secțiunii Generation 14+ la Berlinale și cu trofeul cel mare al competiției de scurt-metraje de la TIFF 2016, scurtmetrajul de absolvire al Roxanei Stroe este cel de-al treilea al carierei sale.

Filmul urmărește un majorat desfășurat undeva în mediul rural românesc, aparent la finele anilor `90: Alin, protagonistul (anunțat prin melodia eponimă a formației Sweet Kiss) merge împreună cu o gașcă de băieți la party-ul Geaninei, într-o discotecă/cârciumă de sat. Pe întreg decursul petrecerii, Alin schimbă o serie de priviri tensionate cu Bebe, iubitul sărbătoritei – iar mizanscena lui Stroe pare să indice că acesta ar fi gelos pe acest nou iubit al Geaninei și trădat de către acesta. După ce declanșează o bătaie cu tortul (un clin către tropii comediei timpurii), Alin îl confruntă pe Bebe în curtea discotecii – moment în care are loc marele twist al filmului: cei doi se sărută sub privirea ascunsă, dar îngrozită a Geaninei, iar de aici încolo majoratul descinde în pandemoniu.

Sensibilitatea pop pe care o impune reconstituirea ultimilor ani ai secolului trecut, marcată de curente muzicale precum eurodance, dance-pop și house (și chiar și primele manele –„De ce mă minți?” de Liviu Guță, prima melodie de acest gen care să intre în mainstream, joacă un rol important în economia filmului) se îmbină perfect cu ceea ce pare a fi unul dintre laitmotivele tehnice și tematice ale Roxanei Stroe: lipsa dialogului. Versurile adesea îmbibate de patos caracteristice acestui tip de muzică, care adresează diverse configurații amoroase și emotionale sunt un Ersatz prin care sunt oferite diverse piste (unele intenționat-false) prin care se pot citi relațiile dintre personaje.

Însă elementul central al acestui tip de discurs cinematografic este privirea – care aici este intersubiectivă, alipindu-se perspectivelor mai multor personaje, rând pe rând, uneori chiar în timpul aceluiași cadru, aceasta jucând un rol decisiv în construirea tensiunii de-a lungul filmului, dar mai ales în punctul culminant al acestuia. Chiar și atunci când privirea nu joacă un rol activ în dramaturgia filmului, ea este văzută: precum în cadrul tip traveling în care sunt surprinși Alin și gașca sa. Evident, prin asta, filmul deconstruiește conceptul de male gaze nu doar prin ridiculizarea acestuia în economia comică a filmului, dar mai ales prin faptul că se joacă cu expectativa că Geanina ar fi cea de care Alin este atrasă: personajul feminin este eliberat de rolul de purtătoare a privirii și de obiect al dorinței.

Deși este construit ca o comedie, filmul pornește de la un subiect-cheie al problematicii queer, alături de cel al vizibilității: anume, reprimarea socială a identității și orientării sexuale, uneori prin asumarea unor relații heterosexuale „de fațadă”, prin care se obține un statut social privilegiat. Plasând acțiunea în mediul rural, Stroe creează un registru unde explorează simultan și noțiuni legate de macism, explorate eminamente prin figurile vlăjganilor lui Alin, dar și de de intruziunea socialului în sfera personalului și, ultimativ, pedepsirea transgresiunilor. Totodată, avem și un punct de intersecționalitate: Alin este rom, iar Bebe pare un softboi avant la lettre – ceea ce, cumulat, pune următoarele versuri într-o cu totul altă lumină: „Mama ta nu mă vrea / e împotriva mea / De ce mă minți, de ce mă minți / Că știu că nu e ceea ce simți / Inima ta doar pe mine mă vrea”.

Text: Flavia Dima

Online este disponibil doar un scurt fragment din acest scurtmetraj.

Contraindicații (2019, r. Lucia Chicoș)

Într-un an care ar fi decurs normal, Contraindicații ar fi reprezentat unul dintre evenimentele majore ale anului cinematografic românesc: selecționat în prestigioasa secțiune Cannes Cinefondation, acest fapt ar fi garantat un amplu interes față de film de-a lungul rețelelor festivaliere de scurtmetaj internațional și nu numai. Însă neșansa istorică a făcut ca cel de-al doilea scurtmetraj de ficțiune al Luciei Chicoș, după (Supă de pui pentru pisici, din 2019) să fie lansat în anul pandemiei, care a destabilizat complet economia festivalieră – însă cu toate acestea, toate semnalele (printre care și nominalizarea pentru premiul „Tânăra Speranță” la Premiile Gopo) indică faptul că Lucia Chicoș este una dintre cele mai puternice și interesante voci ale tânărului cinema românesc.

Asemeni scurtmetrajului precedent, Contraindicații este bazat pe o interacțiune între mamă și copil într-un moment de criză în care pater familias este absent, pe parcursul unei după-amieze – aici fiind sondată relația între o mamă vârstnică (Maria Ploae) și fiica ei de vârstă mijlocie (Nicoleta Lefter), aparent croitoreasă de profesie, care trece printr-o despărțire față de soțul ei, Sergiu – una pe care cea din urmă pare să nu o accepte, iar cea dintâi încearcă să o expună drept o evidență, ce se catalizează odată cu dezvăluirea faptului că ar urma să doarmă acasă la ele timp de o seară. Prinse între pereții unui apartament modest și învechit (finalul pare a fi o referire pe o notă sumbră la Îngerul Exterminator), care pare cu atât mai claustrantă în eclerajul stins, de penumbră al cadrelor hand-held, cele două par să fie prinse sub imperiul propriilor eșecuri – pe de o parte, cel al fiicei în a-și păstra mariajul și de a dezvolta o viață adultă autonomă, iar pe de cealaltă, cel al mamei care nu reușește să o ghideze înspre deciziile potrivite și o viziune limpede; frustrările bilaterale fiind evidente. Fiica, evident anxioasă, are are o cădere psihică după o conversație în contradictoriu despre Sergiu și finalitatea relației lor, lungă de douăzeci de ani – în care este fie nemernic, fie un om darnic, fie un pierde-vară, fie un migrant economic împins la spate de nevoi materiale; el ajungând în final un soi de Godot. Deși o evocă întrucâtva pe Mabel Longhetti din A Woman Under the Influence, nici Lefter și nici scenariul nu lasă loc vreunui moment ludic – tonul este constant apăsător, amplificat de zumzetul perpetuu al televizorului lăsat mereu pornit, dinspre care răzbat ocazionalele știri apocaliptice și jingle din boxele sale bâzâitoare. Contraindicațiile titlurare sunt atât o referință la fragilitatea fizică a fiicei (sau, dacă e să dăm crezare mamei, a ipohondriei ei), dar și la discuția în contradictoriu legată de alegerile sale în viață.

Deși este tentant să înscrii abordarea Luciei Chicoș în arealul Noului Cinema Românesc – nu doar grație temelor sociale țesute în decor și în desubturile dialogului, ci mai ales datorită esteticii realiste (cadre-secvență, dialogul naturalist, lipsa intervențiilor extra-diegetice, ș.a.m.d.) – trebuie punctat faptul că pare departe de a fi o simplă emulație stilistică sau un revival. Din contra: este cea mai potrivită estetică pentru un scenariu de acest tip, cea care asigură cel mai eficace mod de a transforma un episod din relația celor două personaje într-o dramă percutantă despre destabilizarea familiei nucleare sub imperiul precarității economice și a migrației.

Text: Flavia Dima

Online este disponibil doar un scurt fragment din acest scurtmetraj.